Monarhie pe silabe

Cînd iese din umbră, dînd la o par­te draperiile grele, de catifea, o lu­mi­­nă îl izbește peste ochi. Dar știe că nu de ea trebuie să se teamă. Își mi­je­­ște ochii și vede o adunătură de ca­pete o­va­le, cu ochi, nasuri și guri, a­co­pe­ri­te de pălării imense. În pumnii în­cleș­tați ține foaia și are impresia că pi­că­turi de transpirație îi vor scăpă pe jos din palmele lunecoase. Iar pe hîrtie se întind, ca niște muște aliniate, rînduri de litere negre pe care le știe pe de rost, în capul lui, dar care se în­că­pă­țî­nează să iasă afară. Își fa­ce un curaj și împinge primul cuvînt a­fară, dar su­netul pe care îl aude, schi­­monosit de microfonul de fier, îi zgîrie urechea și vorbele i se îneacă undeva în stomac, iar pe gît i se preling toate nisipurile Saharei. Doa­mne­lor și domnilor, toc­mai ați făcut cu­­noștință cu Alteța Sa Re­gală, George al VI-lea al Marii Britanii. Asta este drama în jurul că­re­ia se învîrte fa­voritul tuturor premi­ilor de cinematografie din anul acesta.
Filmul care reproduce o realitate aproape neatinsă spune povestea bîlbîitului devenit rege. Șarmul lui Co­lin Firth te face să îi îndrăgești per­­sonajul încă de la primele bîl­bî­ieli. Dar cu siguranță, pe lîngă atitu­di­nea „regală” pe care o are în­năs­cu­tă, pres­tația actorului mai ascunde și ore în­tregi de repetiții și studiu al dis­cur­su­lui regelui real. Personajul central, „doc­torul” care îi vindecă pro­ble­me­le, este interpretat de Geo­ffrey Rush, într-un rol de pomină. Da­­to­ri­tă liber­tă­ții de care dispune, acesta este a­proa­pe de o prestație chiar ceva mai stră­lu­citoare decît cea a colegului de pla­tou, încorsetat în corpul unui fri­cos care „se sperie și de propria umbră.”
Și Helenei Bonham Carter îi pri­ește rolul de regină, dar spre de­o­se­bire de malefica roșcată din Alice, aici întîlnim o regină calmă, în­țe­lea­p­tă și gingașă, dar hotărîtă să-și ajute soțul cu orice preț.
„The king’s speech” este un film deosebit, nu pentru că ne-ar de­schide o nouă viziune asupra cinema­to­gra­fi­ei și nu pentru că ar avea cele mai scu­mpe efecte speciale sau cel mai ma­re buget din istorie. Ci, dimpo­tr­ivă, acesta cucerește datorită simplității de care ne era dor, pentru că are o po­­­ves­­tea reală, frumoasă, spusă elegant, de care ne lipsea după atîtea a­va­tare și fantasma­gorii cu titirez. Iar a­ceastă sim­plitate ar merita răs­plă­ti­tă, cel pu­țin, cu o statuie mică de aur.

Portret virtual

Cine e Anastasia Condruc?
Motorul de căutare cel mai popular ne spune multe, mai precis, aproximativ 2230 de rezultate aliniate frumos într-un portret virtual care începe să se contureze cît de cît. Să vedem ce-i de capul ei. Cică are blog. Pe platforma blogspot, care e destul de proastă de altfel: se vede că nu prea le are cu new media. N-a mai postat de aproape un an, ori e tare ocupată ori a murit. Chiar, oare ce se întîmplă cu toate conturile de pe retelele sociale după ce deținătorii lor mor? Bine asta e altă poveste, să revenim la personajul nostru. Ah, nu e moartă, ce ușurare: are cont de facebook, evident. Aproape o mie de prieteni și ceva mai puțin de o sută de poze. Lucrează la Opinia Veche (revista aia studențească foarte faină) și locuiește în Iași. E din Edineț (unde-o mai fi și asta?) și cică e într-o relație sau poate doar nu-i place să fie agățată pe facebook, am auzit că mai fac fetela mișcări dintr-astea.
E activă și pe forumul Realității, zice că face parte dintr-o generație de orfani, sărmana fată. Ah da, acum înțeleg, zice mai jos că e din moldova sau, cel puțin, din blogosfera moldovenească, care e cam același lucru. Are cont și pe LinkedIn și cîteva probleme cu un grup de tineri supărați.
Opiniastudenteasca.ro – aici sînt cele mai multe pagini. Scrie că nu-i place noul profil de facebook și că „De la Iași, legea educației se vede în ceață”. A luat și cîteva interviuri în afara ziarului la care lucrează, poate o bate gîndul să se apuce de free-lancing? A fost și blocată în vamă acum ceva timp, ea și alți studenți basarabeni. Dar se pare că au fost răzbunați zilele astea, cel puțin la vama de la Albița.

Dar dacă?

Îmi place să cred că viața mea nu atîrnă de cîteva cabluri gri, conectate la laptop, prin care-mi primesc, cuminte, în fiecare zi, o doza din cel mai legal și mai răspăndit drog al zilelor noastre. Chiar cred, pentru că îmi amintesc șirul lung al zilelor în care n-am deschis nici un browser, n-am dat nici un like, n-am trimis nici un email și în care nu mi-a zîmbit nici o față galbenă. Au fost zile frumoase. Așa că dimensiunile tragediei ar fi limitate. Dar, ca să umflu problema, aș putea să-mi imaginez, de exemplu, un an fără Internet. Atunci, probabil, aș avea probleme. Și nu m-aș supăra deloc dacă aș locui într-o lume fără www, aș adora să primesc scrisori, să simt că cineva e departe și să mă frămînt în așteptarea unui răspuns, așa cum făceam în copilărie. Uneori chiar simt lipsa acelui grad de distanță dintre mine și ceilalți, pe care mi-l fură lumea de biți și pixeli.
Oribilă mi-ar părea lumea în care eu sînt singura privată de această dulce plăcere a comunicării. Este, de fapt, o situație inimaginabilă, nu aș putea exista singură în această lume a realității, știind că toți ceilați au șansa dublei sau chiar multiplei exitențe. Aici tragedia mi-ar deveni greu de suportat. Atît de greu, încît prefer să nu-mi pun probleme false, nu cred în valabilitatea lui „ce-ar fi dacă?”. Citisem pe undeva că n-ar fi jurnalistic.

Acum doi ani

Acum doi ani învățam pentru BAC. Probabil mi-e dor de acele timpuri, pentru că, în pofida a tot ce-a însemnat acel examen, cred că a fost o perioadă frumoasă. Mi-am amintit de BAC pentru că lista mea de prieteni de pe facebook crește pe zi ce trece și unii dintre cei cu pricina luptă acum, probabil, cu privirile nemiloase ale ”supraveghetorilor”, o specie aparte, care poate fi îmblînzită numai cu cîteva hîrtii foșnitoare. Cel mai bine hîrtii cu George, George Washington.

Toată agitația din timpul examenului e un mit. Acolo, în fața foii, cu pixul în mînă, ești cel mai relaxat om din Univers. Te mai uiți pe geam, mai observi că băiatul de la coada listei, pe care nu prea l-ai văzut pe la școală pare de treabă.

Harababura cea mare se întîmplă înainte, cauzată în mare parte de părinți, care nu vor să ”pună în pericol viitorul” odraslelor. Nici nu-ți dai seama cînd strîng bani, pregătesc ”masă” și îi bagă și-n buzunare. Iar tu, copil care ai dormit de multe ori cu burta pe carte și care crezi că oamenii deștepți sînt remunerați, afli abia după ce treaba e făcută. Iar cînd îndrăznești să întrebi ”de ce?”, răspunsul conține eternul argument: ”ca să fii în rînd cu lumea”, ”ca să nu ne faci de rușine” și preferatul meu din top ”da’ ce, te crezi mai ceva decît ceilalți?”. E o problemă să crezi asta.

Apoi vine șocul de după, cînd cei din urmă devin cei dintîi și cînd afli că mulți dintre colegii tăi au pile prin minister. Mai sînt și cei care se revoltă, sună pe la radio J sau la anticorupție, dar treaba e făcută.

Ce faci mai departe? Dezamăgit, cu o diplomă pe care o s-o pună mama pe-un raft (în ”stencă” adică), te gîndești să-ți iei lumea-n cap și să te duci cel puțin în America.

Într-un final, nu-ți rămăne decît să te consolezi și să-ți zici că e o experineță din care ai învățat ceva, pe lîngă materia pe care ai și uitat-o.

Forgive me, honey!

Pentru că mă tot bate cineva la cap: ”De ce nu postezi ceva pe blog?”, m-am gîndit sa postez ceva (și nu e despre politică, sesiune sau corpul E). E și un pretext bun ca să-mi cer iertare de la El (Heath Ledger) pentru gafa de săptămîna trecută.

Banc

Cu toate că am promis să nu public nimic despre campania electorală și alegeri (ceea ce explică lipsa mea îndelungată de pe pagina asta), îmi calc pe inimă și vă poftesc să vă delectați cu un banc actual, singurul care mi s-a părut amuzant de pe 23 noiembrie încoace.

-De la ce vine PSD?

-Președinte în Seara de Duminică

-Și PD-L?

-Președinte în Dimineața de Luni.

BINGO

Sîmbătă, 21 noiembrie, ai șansa să vezi cel mai recent film cu Sergiu Voloc. O dramă de data asta, regizată în Olanda de Timur Ismailov, este lucrarea de licență a lui Voloc. Igor Cobileanski îmi spunea într-o discuție: L-am găsit la un casting, pentru „Cînd se stinge lumina”. Am avut foarte mulți tineri, dar el mi s-a părut interesant. Pentru că are moaca pe care o are și pentru că mi s-a părut foarte firesc în timpul exercițiilor pe care le-am făcut. Ăsta e un lucru lăudabil, pentru că, în general, tinerii care vor să facă actorie exagerează foarte mult. El n-a făcut treaba asta, era exact așa cum este, plus fața. A fost foarte simplu să-l aleg pe el. Eu chiar mă bucur că l-am găsit. El, dealtfel a jucat acum într-un film al unui prieten de-al meu, de la școala din Amsterdam. A jucat un rol central. Filmul se numește „Bingo”, e despre cîțiva muncitori la negru: un cecen, un țigan și un rus. Mă rog, un fel de tragedie locală. Și în rolul central e țiganul, care-i Voloc. Filmul e în limba rusă și engleză, puțină română și eu pentru prima dată l-am văzut pe Sergiu Voloc în roluri dramatice, pentru că pînă acum mi-l imaginam numai în comedie și chiar îmi venea greu să-l poziționez în dramă. Dar s-a descurcat excelent și asta mă face să-mi schimb optica despre actorul Sergiu Voloc. E mult mai bun decît îmi imaginam.