Dar dacă?

Îmi place să cred că viața mea nu atîrnă de cîteva cabluri gri, conectate la laptop, prin care-mi primesc, cuminte, în fiecare zi, o doza din cel mai legal și mai răspăndit drog al zilelor noastre. Chiar cred, pentru că îmi amintesc șirul lung al zilelor în care n-am deschis nici un browser, n-am dat nici un like, n-am trimis nici un email și în care nu mi-a zîmbit nici o față galbenă. Au fost zile frumoase. Așa că dimensiunile tragediei ar fi limitate. Dar, ca să umflu problema, aș putea să-mi imaginez, de exemplu, un an fără Internet. Atunci, probabil, aș avea probleme. Și nu m-aș supăra deloc dacă aș locui într-o lume fără www, aș adora să primesc scrisori, să simt că cineva e departe și să mă frămînt în așteptarea unui răspuns, așa cum făceam în copilărie. Uneori chiar simt lipsa acelui grad de distanță dintre mine și ceilalți, pe care mi-l fură lumea de biți și pixeli.
Oribilă mi-ar părea lumea în care eu sînt singura privată de această dulce plăcere a comunicării. Este, de fapt, o situație inimaginabilă, nu aș putea exista singură în această lume a realității, știind că toți ceilați au șansa dublei sau chiar multiplei exitențe. Aici tragedia mi-ar deveni greu de suportat. Atît de greu, încît prefer să nu-mi pun probleme false, nu cred în valabilitatea lui „ce-ar fi dacă?”. Citisem pe undeva că n-ar fi jurnalistic.