Tragem linia sau Alice în Țara Jurnalismului

Toate examenele sînt luate, șansele de a schimba notele sînt ratate, deci sesiunea e deja departe. Geanta de călătorie stă deschisă într-un colț așteptînd să-mi arunc în ea doi ciorapi, o băsmăluță și crema cu SPF; biletul pentru mare e cumpărat. Îmi dau seama că a venit momentul perfect pentru a trage o linie, a face niște calcule și a vedea ce am reușit să învăț/fac/devin timp de un an de zile în calitate de studentă la Jurnalism în Iași. La prima vedere, nimic nou și nimic vechi, aceeași Anastasie cu aceeași pălărie. Dar la o analiză mai atentă se poate observa că comportamentul și raționamentele cobaiului au suferit modificări. Să purcedem:

• a face balet este mai ușor decît a face presă,
• jurnalistul este omul care trebuie să știe să dozeze perfect lipsa de scrupule cu altruismul,
• a fi jurnalist ≠a fi Andreea Esca,
• a propos de Esca: niște copii de la Jurnalism pot să-i dea multă bătaie de cap (Horhe rulez!),
• dacă faci școală de Jurnalism fără a ieși din casă, cheltui degeaba banii părinților pe papuci și caiete,
• nu e musai sa arăți ca un poet, ca un „original” ca să scrii un text bun, am cunoscut fete în trening roz și băieți cu cămăși trendy care scriu cele mai frumoase reportaje literare,
• la Jurnalism e aproape ca în „Harry Potter”: sînt profesori buni care sînt oricînd dispuși să împartă cu tine din ce știu fără a-ți demonstra prea multă afecțiune și profesori răi care te transformă într-un broscoi cu restanțe dacă nu le ești pe plac,
• profesorii sînt oameni: dorm, mănîncă, au obsesii și defecte (pardonabile!),
• alți oameni sînt profesori (sau conferențiari) doar pentru că știu să facă impresie bună rectorului,
• nimeni nu-ți va vinde subiecte doar pentru că știi să zîmbești,
• a face Jurnalism = a face teren,
• am o intuiție bună: am ales singura școală de Jurnalism din România unde se face practică pe bune, în timpul facultății,
• mă bucur că n-am rămas la Comunicare la Chișinău. Prietena mea cea mai bună e acolo. În primul semestru au făcut geografie și nu știu cum se scrie o știre,
• încep a se adeveri și vorbele mamei: în viața asta nimic nu ți se dă pur și simplu, trebuie să depui efort.

Va urma...sper :)

Capul aplecat e prost

Că Marian Lupu e măgarul troian al PCRM nu există nici o îndoială, la un astfel de gest nu ar fi recurs comuniștii decît în cazuri disperate, cum este cel în care se află acum. Toată telenovela s-a consumat deja. Ceea ce mă uimește pe mine cel mai mult este ușurința cu care unii politicienii se lasă călcați în picioare, terfeliți și substituiți de niște lichele comuniste. Cei din PCRM, necătînd la lipsa profesionalismului de care dau dovadă în conducerea țărișoarei noastre au o capacitate imensă de a-i impune pe alții să le sufle-n borș, dacă nu chiar să se teamă de ei. Se știe că Diacov nu e un sfînt, dar în momentul în care tu, președinte de partid declarat democrat ești gata să mergi la cules mere pădurețe ca să-l lași în locul tău călduț pe unul care cu ceva timp în umră declara că evenimentele de la 7 aprilie au fost tentativă de lovitură de stat, nu dai dovadă decît de lașitate și pupincurism.Vorbesc din prisma faptului că cunosc personal pe cineva dintre primii 20 de pe lista PD, un domn care are convingeri economice și politice foarte liberale. Poate în afară de Diacov or mai exista și alți oameni cu mintea trează în partidul ăla, oare chiar nici unul dintre ei nu are nimic de spus? Și în momentul în care tu ești șef de partid, oare asta nu înseamnă că ești cel mai bun de acolo? Poate să vină și papa de la Roma să te roage frumos să pleci: tu nu trebuie să rămîi pe poziții pentru a-ți apăra oamenii și pe cei (cît de puțini) care te-au votat. Iar argumentul cu „sacrificarea spre binele partidului și a țării” este la fel de pueril: se putea sacrifica la fel de fierbinte și în favoarea lui Urecheanu sau Filat. Cît despre liderul PLDM, îl apreciez foarte mult, dar nu pot să uit felul în care i se adresa lui Voronin pe 3 iunie: îi spunea „Domnule președinte” la fiecare 30 de secunde. Oare chiar atît de mult s-a infiltrat frica de comuniști în căpățînile noastre aplecate de moldoveni?

S-a întors Eminescu în mormînt

Oare ce-o fi gîndit sărmanul Eminescu cînd l-a văzut pe Voronin la bustul lui? Și încă cu un buchet mare de flori. Sînt sigură că dacă ar fi fost viu, mai murea o dată.

Iar domnul Voronin, ce o fi gîndind el azi de dimineață: „e o zi frumoasă de luni, cu ce să mă ocup oare? Tinerii parcă s-au liniștit, nu mai trebuiesc reeducați, de furat nu-i frumos că-i iar campanie electorală și te vede lumea.” S-a gîndit că ar fi timpul să dizolve parlamentul, dar în drum spre centrul Chișinăului a auzit niște zarvă în parcul central. L-a început s-a gîndit că se îmbulzesc tinerii la Internetul oferit gratis de Chirtoacă, dar, cum tot pățitul e priceput, s-a gîndit că e mai bine să verifice. A văzut că se adună lumea la bustul lui Eminescu și cînd s-a convins că nu e vorba de altă tentativă de lovitură de stat, s-a gîndit să fie și el în rînd cu lumea: să ducă niște floricele lu' ăla cu păsărelile somnoroase. Atîta știa despre Eminescu, și mai zicea și ceva despre codru, parcă. Pentru că la Tehnicumul Cooperatist numai Eminescu n-a învățat, iar în prezent, suferă de aceeași dezinformare ca și majoritatea cetățenilor din Republica Moldova: la Moldova1 nu se spune niciodată că Eminescu este autorul versurilor: „De la Nistru pîn' la Tisa/Tot românul plînsu-mi-s-a.”. Nu știe. Altfel nu i-ar fi dus flori.

Premiu special

Știu că topul e închis, dar mai există un filmuleț căruia nu pot să nu îi acord atenție. Mențiune, premiu special sau cum vreți voi: un film cu o idee năstrușnică. Mulțumiri lui Alex Condurache, „tatăl” acestor producții.

Moartea în vacanță

Ce pot face cîțiva băieți buni cu o cameră de filmat

Locul I

Îmi pare rău să vă dezamăgesc, dar nu voi fi originală. Filmul care mi-a plăcut cel mai mult este chiar cel mai bun, nu e doar părerea mea, e aproape unanimă (iertată fie-mi imaginea invocată). Vizionare plăcută.

Ce pot face cîțiva băieți buni cu o cameră de filmat

Locul II

Lasă-mă să cînt

Ce pot face cîțiva băieți buni cu o cameră de filmat

Vă voi prezenta trei filmulețe făcute de studenții din anul II de la Jurnalism, care mi-au plăcut(și filmele și studenții). Postările vor apărea în ordinea inversă preferințelor mele absolut subiective, un fel de top 3 a la Anastasia. Enjoy.

Locul III

Liftofilii

va urma...

Europa nu e destul de sexy

Nu știu în alte părți cum se face, dar din România sînt trimiși în Parlamentul European cei care n-au încăput în politica autohtonă sau cei care sînt atît de fermecători încît cred că vor reuși să anuleze sancțiunile pe care le pregătește Europa României din cauza deficitului bugetar. Pentru cei care n-au prins un fotoliu mai călduț în România este o șansă bună de a-și reprezenta țara în Europa – sursa nr.1 de venituri, unde trebuie să facem impresie bună. Pe lista candidaților români numele sumbre se împletesc însă cu cele ale circarilor politicii auotohtone, fără de care zrena ar fi mult mai plicticoasă: Corneliu Vadim Tudor și Elena Băsescu, doi eroi naționali care și-au sacrificat interesele personale în favoarea binelui comun.

Din fericire, România nu e singură în acest proces de sinucidere politică: ziarele și agențiile de știri descoperă tot mai mulți ciudați în rîndurile celor care ar putea alcătui după 7 iunie Parlamentul European. Cotidianul din 14 mai îi descoperă pe actorii, prinții și prințesele sau extremiștii care se dau drept politicieni. „După ce au trimis-o pe nepoata dictatorului Mussolini în PE, Alessandra, italienii sunt chemaţi acum să-l voteze şi pe nepotul ultimului rege al Italiei. Emanuele Filiberto susţine că exilul familiei sale în străinătate îl califică pentru o astfel de funcţie. Anul trecut, Emanuele şi-a încercat norocul la alegerile parlamentare ca independent. Nu a fost ales, astfel că a făcut o piruetă şi a participat, de data aceasta cu succes, la versiunea italiană a show-ului „Dansez pentru tine”. Speră ca notoritatea câştigată la acest concurs să dureze măcar pînă în iunie.” Suedezii și-au creat chiar un partid al piraților, ai Internetului desigur, care au intrat deja în goana pentru europarlamentare. „Nu sunt piraţi obişnuiţi, ci unii moderni. Mai exact, Partidul Piraţilor din Suedia, care a declarat război legilor ce protejează drepturile de autor şi patentele.”, declară tot Cotidianul. Pentru a oferi o și mai mare coloratură Europei, anul acesta și-a înaintat candidatura și o politiciană originară din Tibet. „Activista tibetană de 41 de ani, care locuieşte în oraşul francez Bordeaux, din 1991, a fost selectată ca reprezentant al părţii de sud-vest a Franţei, sprijinită de comunitatea tibetană şi de Partidul Verde din Franţa.”, notează Evenimentul Zilei din 14 mai. Dacă punem aceste fenomene pe seama dezinteresului pentru Europa, atunci tinerii francezi sînt cei mai inventivi, imputînd Europei că nu este destul de sexi. „Si, si, l’Europe. C’est sexy!” ("Da, da, Europa este sexi!”) - acesta este sloganul pe care doresc să îl promoveze militanţii secţiunii franceze a Parlamentului European al Tinerilor. ”(Jurnalul National, 15 mai). Noi nu cedăm însă presiunilor din partea surorilor europene și ar trebui să scoatem repede pe piață ceva și mai ciudat. Sexy Braileanca e ultima noastră speranță.

PS: să sperăm că mîine românii vor găsi ceva mai demn de votat decît EBA:)

Hasta la vista, Vova!

Recunosc, nu credeam că e posibil: Avem anticipate! Recunosc, am fost acida și rea, uneori am criticat prea dur opoziția, pentru lipsă de implicare sau indiferență. Astăzi recunosc (cu plăcere) că am fost nedreaptă și mulțumesc, ca simplu cetățean al Republicii Moldova, opoziției pentru că mi-au respectat voința. Le mulțumesc fiindcă au ținut cont de faptul că eu i-am investit cu puterea mea prin ștampila aplicată la 5 aprilie. Mulțumesc.

Ne dăm peste cap de bucurie, mergem pepereți, țipăm, ne cuprindem, rîdem: așa cum fac oamenii atunci cînd se simt învingători. Știm că de mîine va trebui să ne apucăm serios de treabă. Azi însă, sărbătorim. Iar pentru cei mai triști ca noi: hasta la vista, Voronin! Nasc și la Moldova oameni.

A fi sau a nu fi român

Bunicul meu s-a născut în Craiova și a știut toată viața că e român. A murit cînd aveam doar 12 ani și nu mi-l amintesc vorbindu-mi vreodată despre românism sau despre faptul că România și Basarabia au fost cîndva un stat. Motiv din care mi-e greu să îmi explic de unde am în mine atîta românism și de ce tresar de fiecare dată cînd aud Ciuleandra. Poate că a fost cartea de limba româna de la școală, de care mă îndrăgosteam în fiecare început de an școlar și pe care o rugam cu lacrimi în ochi pe mama să mi-o cumpere, neputînd să mă despart de ea și pretextînd că o va folosi și sora mea mai mică. Poate sînt de vină profesoarele mele de istorie, care știau să-ți povestească cum a luptat Traian cu Decebal atît de frumos, încît în clasă se lăsa o liniște absolută, iar fetelor mai sensibile li se umezeau ochii pe la colțuri. Dar, am impresia, că atunci cînd am descoperit toate astea știam deja cine sînt și de unde vin. De aici și decizia simplă de a veni în România. Aici am descoperit că situația nu e atît de roz, că mama și tata nu sînt unicii factori de decizie și că în situația mea mai sînt mulți.

În Iași sînt peste o mie de studenți și elevi basarabeni, imaginea cărora este de foarte multe ori văzută prin prisma prejudecăților sau a unui articol despre 2 moldoveni care au bătut 5 gardieni într-un club de noapte, apărut în unul din tabloidele locale. Desigur, după 200 de ani de ocupație rusească este imposibil ca noi să fi rămas aceiași, să ne cheme pe toți Andreaa, Bianca sau Ștefan și să adoptăm accentul bucureștenesc fără prea mare osteneală. Există și cei de acasă, o bună parte dintre care nu are copii la studii în România și nu știe cum e să afli de la televizor ce mai face fiul sau fiica ta. Această parte, contaminată iremediabil cu românofobie, avîndu-l ca șef de trib pe fostul președinte Voronin nu face decît să se supună orbită unei frici înrădăcinate din copilărie. E ca în bancul cu femeia de la țară născută în perioada interbelică care se plîngea că nu-i iubește pe români pentru că la școală o băteau cu nuiaua peste degete. Întrebată despre ce-a fost cu ceilalți frați ai săi, femeia răspunde ridicînd inocent din umeri: „nu știu, că ei au fost duși în Siberia”. Cei cărora încă le este dor de salamul de două ruble fac legea în Republica Moldova și orice s-ar întîmpla, vorba celor de la Mondenii: „România e de vină”. Din cei 101 de parlamentari, mai mult de jumătate au diplome de școli agricole sau industriale, iar toată acțiunile lor se bazează pe un populism ieftin și un puternic instinct de „apărare a Moldovei străbune de ocupanții români”. Dincoace de Prut, taberele nu sînt mai unite: există cei cărora le pasă, cei care sînt indiferenți și cei care arată cu degetul spre noi cînd vine vorba de acuzațiile comuniștilor. Iar noi, studenții, a căror simplă decizie de a-și continua studiile aici este o dovadă de românism, băgăm capul între umeri și tacem chitic la veșnica acuzație „voi i-ați ales”; mai ales că atunci cînd au fost aleși o mare parte dintre noi avea 12 ani, dar și atunci ne foloseam tehnica de convingere pentru a-i determina pe cei cu buletin să voteze cu Frontul Popular. Întrei cei de aici și cei de acasă, care se învinuesc reciproc sîntem noi, studenții, care încercăm să îngustăm Prutul.