Acum doi ani

Acum doi ani învățam pentru BAC. Probabil mi-e dor de acele timpuri, pentru că, în pofida a tot ce-a însemnat acel examen, cred că a fost o perioadă frumoasă. Mi-am amintit de BAC pentru că lista mea de prieteni de pe facebook crește pe zi ce trece și unii dintre cei cu pricina luptă acum, probabil, cu privirile nemiloase ale ”supraveghetorilor”, o specie aparte, care poate fi îmblînzită numai cu cîteva hîrtii foșnitoare. Cel mai bine hîrtii cu George, George Washington.

Toată agitația din timpul examenului e un mit. Acolo, în fața foii, cu pixul în mînă, ești cel mai relaxat om din Univers. Te mai uiți pe geam, mai observi că băiatul de la coada listei, pe care nu prea l-ai văzut pe la școală pare de treabă.

Harababura cea mare se întîmplă înainte, cauzată în mare parte de părinți, care nu vor să ”pună în pericol viitorul” odraslelor. Nici nu-ți dai seama cînd strîng bani, pregătesc ”masă” și îi bagă și-n buzunare. Iar tu, copil care ai dormit de multe ori cu burta pe carte și care crezi că oamenii deștepți sînt remunerați, afli abia după ce treaba e făcută. Iar cînd îndrăznești să întrebi ”de ce?”, răspunsul conține eternul argument: ”ca să fii în rînd cu lumea”, ”ca să nu ne faci de rușine” și preferatul meu din top ”da’ ce, te crezi mai ceva decît ceilalți?”. E o problemă să crezi asta.

Apoi vine șocul de după, cînd cei din urmă devin cei dintîi și cînd afli că mulți dintre colegii tăi au pile prin minister. Mai sînt și cei care se revoltă, sună pe la radio J sau la anticorupție, dar treaba e făcută.

Ce faci mai departe? Dezamăgit, cu o diplomă pe care o s-o pună mama pe-un raft (în ”stencă” adică), te gîndești să-ți iei lumea-n cap și să te duci cel puțin în America.

Într-un final, nu-ți rămăne decît să te consolezi și să-ți zici că e o experineță din care ai învățat ceva, pe lîngă materia pe care ai și uitat-o.