Monarhie pe silabe

Cînd iese din umbră, dînd la o par­te draperiile grele, de catifea, o lu­mi­­nă îl izbește peste ochi. Dar știe că nu de ea trebuie să se teamă. Își mi­je­­ște ochii și vede o adunătură de ca­pete o­va­le, cu ochi, nasuri și guri, a­co­pe­ri­te de pălării imense. În pumnii în­cleș­tați ține foaia și are impresia că pi­că­turi de transpirație îi vor scăpă pe jos din palmele lunecoase. Iar pe hîrtie se întind, ca niște muște aliniate, rînduri de litere negre pe care le știe pe de rost, în capul lui, dar care se în­că­pă­țî­nează să iasă afară. Își fa­ce un curaj și împinge primul cuvînt a­fară, dar su­netul pe care îl aude, schi­­monosit de microfonul de fier, îi zgîrie urechea și vorbele i se îneacă undeva în stomac, iar pe gît i se preling toate nisipurile Saharei. Doa­mne­lor și domnilor, toc­mai ați făcut cu­­noștință cu Alteța Sa Re­gală, George al VI-lea al Marii Britanii. Asta este drama în jurul că­re­ia se învîrte fa­voritul tuturor premi­ilor de cinematografie din anul acesta.
Filmul care reproduce o realitate aproape neatinsă spune povestea bîlbîitului devenit rege. Șarmul lui Co­lin Firth te face să îi îndrăgești per­­sonajul încă de la primele bîl­bî­ieli. Dar cu siguranță, pe lîngă atitu­di­nea „regală” pe care o are în­năs­cu­tă, pres­tația actorului mai ascunde și ore în­tregi de repetiții și studiu al dis­cur­su­lui regelui real. Personajul central, „doc­torul” care îi vindecă pro­ble­me­le, este interpretat de Geo­ffrey Rush, într-un rol de pomină. Da­­to­ri­tă liber­tă­ții de care dispune, acesta este a­proa­pe de o prestație chiar ceva mai stră­lu­citoare decît cea a colegului de pla­tou, încorsetat în corpul unui fri­cos care „se sperie și de propria umbră.”
Și Helenei Bonham Carter îi pri­ește rolul de regină, dar spre de­o­se­bire de malefica roșcată din Alice, aici întîlnim o regină calmă, în­țe­lea­p­tă și gingașă, dar hotărîtă să-și ajute soțul cu orice preț.
„The king’s speech” este un film deosebit, nu pentru că ne-ar de­schide o nouă viziune asupra cinema­to­gra­fi­ei și nu pentru că ar avea cele mai scu­mpe efecte speciale sau cel mai ma­re buget din istorie. Ci, dimpo­tr­ivă, acesta cucerește datorită simplității de care ne era dor, pentru că are o po­­­ves­­tea reală, frumoasă, spusă elegant, de care ne lipsea după atîtea a­va­tare și fantasma­gorii cu titirez. Iar a­ceastă sim­plitate ar merita răs­plă­ti­tă, cel pu­țin, cu o statuie mică de aur.