Portret virtual

Cine e Anastasia Condruc?
Motorul de căutare cel mai popular ne spune multe, mai precis, aproximativ 2230 de rezultate aliniate frumos într-un portret virtual care începe să se contureze cît de cît. Să vedem ce-i de capul ei. Cică are blog. Pe platforma blogspot, care e destul de proastă de altfel: se vede că nu prea le are cu new media. N-a mai postat de aproape un an, ori e tare ocupată ori a murit. Chiar, oare ce se întîmplă cu toate conturile de pe retelele sociale după ce deținătorii lor mor? Bine asta e altă poveste, să revenim la personajul nostru. Ah, nu e moartă, ce ușurare: are cont de facebook, evident. Aproape o mie de prieteni și ceva mai puțin de o sută de poze. Lucrează la Opinia Veche (revista aia studențească foarte faină) și locuiește în Iași. E din Edineț (unde-o mai fi și asta?) și cică e într-o relație sau poate doar nu-i place să fie agățată pe facebook, am auzit că mai fac fetela mișcări dintr-astea.
E activă și pe forumul Realității, zice că face parte dintr-o generație de orfani, sărmana fată. Ah da, acum înțeleg, zice mai jos că e din moldova sau, cel puțin, din blogosfera moldovenească, care e cam același lucru. Are cont și pe LinkedIn și cîteva probleme cu un grup de tineri supărați.
Opiniastudenteasca.ro – aici sînt cele mai multe pagini. Scrie că nu-i place noul profil de facebook și că „De la Iași, legea educației se vede în ceață”. A luat și cîteva interviuri în afara ziarului la care lucrează, poate o bate gîndul să se apuce de free-lancing? A fost și blocată în vamă acum ceva timp, ea și alți studenți basarabeni. Dar se pare că au fost răzbunați zilele astea, cel puțin la vama de la Albița.

Dar dacă?

Îmi place să cred că viața mea nu atîrnă de cîteva cabluri gri, conectate la laptop, prin care-mi primesc, cuminte, în fiecare zi, o doza din cel mai legal și mai răspăndit drog al zilelor noastre. Chiar cred, pentru că îmi amintesc șirul lung al zilelor în care n-am deschis nici un browser, n-am dat nici un like, n-am trimis nici un email și în care nu mi-a zîmbit nici o față galbenă. Au fost zile frumoase. Așa că dimensiunile tragediei ar fi limitate. Dar, ca să umflu problema, aș putea să-mi imaginez, de exemplu, un an fără Internet. Atunci, probabil, aș avea probleme. Și nu m-aș supăra deloc dacă aș locui într-o lume fără www, aș adora să primesc scrisori, să simt că cineva e departe și să mă frămînt în așteptarea unui răspuns, așa cum făceam în copilărie. Uneori chiar simt lipsa acelui grad de distanță dintre mine și ceilalți, pe care mi-l fură lumea de biți și pixeli.
Oribilă mi-ar părea lumea în care eu sînt singura privată de această dulce plăcere a comunicării. Este, de fapt, o situație inimaginabilă, nu aș putea exista singură în această lume a realității, știind că toți ceilați au șansa dublei sau chiar multiplei exitențe. Aici tragedia mi-ar deveni greu de suportat. Atît de greu, încît prefer să nu-mi pun probleme false, nu cred în valabilitatea lui „ce-ar fi dacă?”. Citisem pe undeva că n-ar fi jurnalistic.