Cum am fost de Pasti acasa

Cu trenul! Nimeni nu ne-a zis nimic. A fost aproape plictisitor. Un rusoi și-a notat într-un carnet numele noastre, nu cred că știa că noi făcusem gălăgie în vamă. Înapoi am trecut noaptea tîrziu. SISul dormea dus și sforăia dulce imnul URSS. Abia cînd am ajuns la Iași, colegii de cămin ne-au transmis salutări călduroase de la oamuleții verzi. În weekendul viitor mă duc iar acasă și sînt torturată de-o curiozitate aproape perversă: va fi sau nu va fi? Măcar o discuție...

Revoluția orfanilor

Luni dimineața, după un drum obositor la București și înapoi am simțit că ceva nu e bine, ceva nu e în regulă. Dintre toți cei cu care vorbisem de la Iași sau de acasă, nimeni nu a votat cu comuniștii. Nici măcar rudele mele mai înaintate în vîrstă. Și pe ecranul laptopului meu scrie negru pe alb că au acumulat 50% din voturi. Îmi venea să-i dau un pumn, ca unui televizor vechi, poate se repară greșeala. Dar în acel moment au început să mă asalteze mesajele pe messenger și sunetelepe telefonul mobil. Toți erau la fel de stupefiați și nimeni nu înțelegea de ce s-a întîmplat așa. După primele 10 minute de uimirea a început să se transforme în indignare și mai apoi în furie. Toți știau că trebuie să acționăm. Am aflat că și la Chișinău au ieșit oameni în Piață.

Seara, înrăiți, am dat foc cu satisfacție pozelor lui Voronin. Însă gestul nu ne-a liniștit, focul ne ațîța și mai rău. Protestul neautorizat din fața universității a durat doar o oră, dar a reușit să adune spontan aproape 400 de studenți. Ieșeam de prin cămine și simțeam că sîntem mulți: fețe pe care le cunoști sau pe care nu le-ai văzut niciodată; toți cei pentru care a fi român înseamnă mult mai mult decît o inscripție în pașaport se adunau pentru a-și exprima nemulțumirea.

am pornit naivi în credința noastră că vom ajunge acasă

Marți dimineața, în mod aproape miraculos, într-o oră am făcut rost de un autocar și de 60 de oameni indignați și gata să ajungă la Chișinău, lîngă cele 30 de mii de protestatari. Am pornit aproape veseli, naivi în credința noastră că vom ajunge acasă. Uitasem de prima experință de pe 22 martie cînd nu ni s-a permis să ajungem la Chișinău. Știam cumva că nu vom trece, că vom fi opriți în vamă, dar măcar simțeam că facem și noi ceva, că nu stăm cu mîinile în sîn. La Sculeni, ni s-au luat pașapoartele și după ce domnul a primit o informație ultrasecretă la ureche, actele ne-au fost întoarse înapoi. Ni s-a explicat că sistemul informatic e defect și că nu vom putea trece, că am putea să încercăm pe la Leușeni. De data asta am avut curaj și am coborît cu toții din autocar, hotărîți că vom aștepta pînă se repară calculatoarele. Cînd au văzut că nu plecăm, l-au amenințat pe șofer și acesta a încerat să întoarcă autocarul. Vreo cinci băieți mai puternici s-au apucat de mîini și au creat un lanț uman în fața lui. Sărmanul șofer speriat de amenințările grănicerilor, dar și de furia noastră nu a mai plecat.

În fața noastră, 10 grăniceri care nu ne permiteau să intrăm pe teritpriul vămii. Mașini cu oameni care se opreau și care ne susțineau: scandau împreună cu noi, claxonau sau chiar ni se alăturau. Unii dintre ei au propus protestatarilor să meargă cu ei, cu mașinile – fără succes.

Circul a durat pînă la ora 7 seara. Nu mai aveam forță, ne era foame și sete. Dar am decis să revenim a doua zi. Miercuri am aflat că vama spre care ne pornim e închisă ca și toate punctele de trecere între România și Republica Moldova. După o oră de protest în vama românească, șeful Punctului de Control și Trecere românesc ne-a anunțat că vama e deschisă și că așteaptă reprezentanți pentru a negocia accesul nostru în țară. Cei care au plecat s-au întors cu vești uimitoare: dacă pînă acum 10 minute nu aveam voie să trecem, grănicerii ne pun la dispoziție transportul lor acum, microbuze cu care vom merge separat pe la casele noastre, în nordul sau sudul țării, numai nu la Chișinău. Bunăvoința lor părea mai mult decît suspectă și am decis să ne întoarcem la Iași.

proteste de luni pînă vineri

De luni pînă vineri am organizat proteste pașnice, în care încercam să nu scandăm lozinci proromâne, ca să nu dăm autorităților de la Chișinău motive pentru a acuza România de implicare în treburile interne ale Moldovei. Situația devenea din ce în ce mai tensionată: la Chișinău protestele au fost înăbușite, Voronin își amenință cetățenii cu moartea. Seara m-a sunat o prietenă plîngînd și mi-a povestit că stă încuiată în casă și că îi este frică: în căminul universității la care înavță au fost niște polițiști cu fotografia ei și a altor colegi și au căutat-o. Pozele care apar pe Internet cu cei cîțiva scăpați din mîinile polițiștilor sînt șocante, iar de restul – aproape 200 nu se aude nimic. Umblă părinții bocindu-și copii pe sub pereții Procuraturii Generale. O mătușă m-a sunat indignată, pentru că mă văzuse la știri: „iaca, o zis la televizor că din cauza acelora de’alde voi, au zis că n-o să mai primim salarii și pensii două luni, ca să repare Președinția!”. Nu știam ce să-i spun și cum să-i explic pe telefon că instigatorii tot ai comuniștilor erau. Nu e ușor să convingi un om că se lasă manipulat în cel mai pervers mod și că e prostit prin intermediul unicului canal pe care îl urmărește la televizor.

La Iași, toți sînt confuzi: vine Paștele, cum mergem acasa? Cîțiva dintre cei care au protestat pe 7 aprilie au încercat să ajungă acasă, dar cei din vamă și-au făcut frumușel o copie de pe foaia de percurs a șoferului și chiar dacă te lasă să treci, mai departe de Ungheni nu ajungi cu coastele întregi.

Cu fețele triste și obosite, mai stăm la o discuție pe messenger cu cei de acasă, studenți ca și noi. Trădați de partidele liberale, conștienți că am fost înșelați și că acum nu mai putem face nimic, ba chiar că sîntem în pericol, nu putem decît să ne resemnăm. Pentru ceva timp. În adîncul sufletelor noastre încă se mai aude urletul celor 30 de mii de tineri din piață. Cu părinții plecați prin Italia și Moscova, am încercat să ne facem soarta cu mîinile noastre. Iar părinții care erau acasă au fost prea lași că să fie alături de noi. Opoziția s-a ascuns, nu știa ce să facă cu noi atît de mulți și atît de porniți. Am rămas singuri cu indignarea noastră. Sîntem o generație de orfani. Orfani de părinți, de limbă și de istorie. Mă întreb acum, dacă aș fi ajuns în Piața Marii Adunări Naționale și mi s-ar fi întîmplat ceva, oam re mama mea ar fi venit să mă apere, să mă ia acasă?

și blogurile au tăcut...

era revoluția buzz-urilor

Mașinile sărmanilor studenți

Daciile vechi și ruginte din parcarea de lîngă Akademos sînt în mod categoric ale profesorilor. Cele nou-nouțe, lustruite și evident – scumpe aparțin studenților cazați în hotelul de lux. Ceva anormal?! Deloc. Părinții care își permit să scoată din buzunar cîte 6,5 milioane de lei pe lună pentru o cameră în Akademos, își pot alinta odraslele și cu o mașină de...15.000 de euro. Un imens show-room al marilor producători de autoturisme din lume domnește și în parcarea din fața căminului Gaudeamus. Aici un Volkswagen Polo de 13.000 de euro se întrece cu o Toyota Yaris de 11.000 de euro, BMW 318 i de 12.000 euro cu o Mazda 6 de 11.000 de euro. Vedetele sunt fără îndoială, un Fiat Linea de 15.000 de euro, alături de un Mercedes C240 Elegance de 20.000 de euro. Cel mai întîlnit model este Volkswagen Beetle de 12.000 de euro, preferatul fetelor.
Nimic nu se compară însă cu hainele pe care le au studenții cei mai fițoși de la „Cuza”: Dolce & Gabbana, Gucci, Fendi, Christian Dior, Prada, Hermes, adică cam tot ceea ce vîndut, ar costa minim cît chiria unui sărman student pe un an. Mallul și cluburile sunt a doua lor casă, ei obișniuesc să lase acolo pentru cocktailuri în jur de 3 milioane pe noapte. Desigur, au telefoane mobile de ultimă generație, care doar de gătit nu gătesc, în rest – tot ce vrei! În plus, dacă nu ai ultimul model de Ipod, prezența ta în clubul fițoșilor este amenințată deja. Unii dintre aceștia au părinți sus-puși, dar sunt și studenți care și-au condamnat părinții la muncă prin Spania sau Italia și care sunt de capul lor aici. Fac carte, chipurile...
Pentru comparație, un preparator sau un asistent universitar nu primește mai mult de 1000-1500 RON pe lună. Și cum te simți tu, asistent universitar, care ți-ai ros papucii jumătate din viață școlindu-te, cînd il vezi pe un student fițos coborînd din cel mai nou model de Ford și intrînd fălos în universitate?! Nu contează că tot seminarul acela o să asculte la căști ultima melodie a lui Florin Salam și că, dacă îl iei mai brusc, e posibil să nu știe sigur nici cîte urechi are, contează că are cea mai țeavă mașină din parcare și că îl vede fetele.
Studenții muritori nu-și ascund ura față de bogați, mai ales că uneori, datorită pilelor pe care le au, aceștia iau note mai mari decît restul. “Cînd îl văd pe ruptu’ ăla cu Mercedesul, mi se face greață!”, șușotesc cîțiva în spatele meu, chiar pe stradă. Cu toate astea, studenții bogați n-o duc rău la nivel de socializare, dar ei se adună doar cu cei cu care se aseamănă. Cei trei mușchetari călare pe Ford și Mazda nu vor fi niciodată prieteni cu cei trei „boschetari”, care caută în disperare un job pentru a-și putea plăti taxele. Uleiul cu apa nu se amestecă.
Profesorii se fac că-i ignoră. Dar, cu toate că au trecut demult timpurile cînd toți eram egali și purtam aceleași haine, încă mai există pentru unii complexul de inferioritate față de studenții cu super posibilități. E normal, cînd un student își cumpără în ficare lună alt laptop ca să fie mai slim decît al colegului, iar tu scrii proiecte pe același calculator vechi pe care ți-ai făcut și licența și teza de doctorat.
Acuma stau în dubii și nu știu dacă mai vreau să continuu facultatea asta, care e și așa destul de complicată. Poate ar trebui sa mă relaxez și să privesc viața mai comod, poate mă observă și pe mine un Făt-Frumos cu merțan...



Anastasia Condruc

Who's next?

Este întrebarea care îi chinuie pe toți acum. Mai ales pentru că rezultatele nu sunt foarte previzibile. Vestea bună e că scăpăm de Voronin, indiferent dacă Partidul Comuniștilor cîștigă sau nu. Dar grădina zoologică e mare și pe lîngă ciori mai există și tot felul de lupi, bombonei și cameleoni care se fac roșii atunci cînd o cere buzunarul. Pentru comuniștii vechi și noi, ideal ar fi scenariul rusesc de anul trecut: o marionetă care ar deveni președinte și același scump și drag Vladimir Voronin care să ocupe un post călduț de prim-ministru și să dirijeze din umbră. Cu toate că Voronin nu e nici pe departe Putin, așa cum i-ar plăcea lui să creadă, acea marionetă ar putea fi Marian Lupu. Cu toate că acesta pare să aibă un pic mai multă minte și ar putea fi exact omul potrivit să anuleze proverbul referitor la păr și nărav. Un pic cam utopică, dar nu și pentru țărișoara, noastră este ideea pe care am întîlnit-o circulînd prin toate mediile în afară de cele formale (adică cele mai credibile!). Este vorba despre cel care muncește cel mai mult în Republica Moldova, conform bancului devenit popular deja, Oleg Voronin. Tăticul ar putea să-l facă pe acesta să preia într-un fel sau altul frîiele conducerii, creînd astfel un frumos sistem ereditar și întorcînd Moldova undeva în strălucita perioadă medievală.
Pentru aripa dreaptă, scenariul are mai multe variante: Serafim Urechean de la Alianța Moldova Noastră, Vlad Filat de la Partidul Liberal Democrat și Mihai Ghimpu de la Partidul Liberal sunt personajele care ar putea contribui la crearea unui scenariu fără roșu în viitorul Moldovei. Combinațiile pot fi diferite, în funcție de ce surprize vom avea pe 5 aprilie, dar varianta care circulă cel mai mult în tensionata lume a democraților este Urecheanu – președinte și Filat – prim-ministru. Mihai Ghimpu nu este scos din ecuație și i-ar reveni un post undeva în guvern. Desigur, o răsturnare de situație de care se teme multă lume este repetarea scenariului din 2005, în care ultranaționalistul Roșca a făcut un salt maaare din partea dreaptă a crezului său politic exact în brațele stîngii comuniste. Dar dacă trecem cu bine și peste ciondăneala de mahala a lui Chirtoacă cu Filat s-ar putea să scăpăm de comuniști.
Desigur, de la Iași lucrurile se văd destul roz: am lăsat în urmă satele și orășelele unde bunicii noștri încă votează conform nostalgiilor și promisiunilor și nu conform programelor electorale. Noi vom merge la vot, dar acesta nu e unicul lucru pe care îl putem face. Putem și trebuie să sunăm acasa la părinți, rude, prieteni și să îi îndemnăm să meargă la vot și să voteze împotriva celor care și-au bătut joc de noi timp de opt ani și au planuri să o facă și în continuare. Vorbiți cu părinții voștri. Arătați-le adevărul.