Tableta de luni

Cum aprinzi becul lui Edison cu un chibrit

Din păcate, niciodată nu mi-au plăcut materiile exacte. Profesorul de matematică mă iubea în liceu, pentru că eram singura de la profilul umanist care știa ce-i un logaritm, cu alte cuvinte: eram fruntaș în satul meu de matematicieni ratați. Fizica chiar îmi plăcea, profa era o excepție a regulii care zice că dascălii mai tineri discuta despre sex cu copiii la ore. Iar chimia a fost singura materie din liceu pe care creierul meu a refuzat constant să o absoarbă. Cu tot efortul depus, am rămas mereu prizoniera gratiilor tăbliței lui Mendeleev. De asta, nu cred că aș fi în stare să inventez vreodată ceva care ar revoluționa lumea: vreo mașină zburătoare sau un aparat de făcut prăjituri. Tot în acest registru al nobleții, de mică imi doream să devin medic, aveam chiar și o trusă jucărie de seringi și stereoscoape cumpărată de mama, pe care o instalam în mijlocul holului din casă și nu lăsam pe nimeni să treacă fără un control minuțios și cîteva injecții. De asta cred că mi-ar gîdila plăcut orgoliul dacă aș putea să inventez un remediu pentru o boală incurabilă și să obțin un modest Premiu Nobel pentru descoperirea mea. Din păcate, rezultatele tratamentelor pe care le făceam în copilărie celor de-acasă n-au fost destul de convingătoare și am decis să optez pentru altă facultate. Plus că mai e și profesoara de chimie din liceu, care ar fi trimis cu sguranță vreo scrisoare de averitsment pe la Facultatea de Medicină dacă ar fi aflat că am decis să-i calc pragul. Așa că nu-mi rămîne decît să fac apel la magie și să sper că aș putea inventa ceva de genul: prieteni care nu trădează, bărbați care știu cum să te facă să vorbești atunci cînd l-ai luat pe „n-am nimic” în brațe, ciocolată care nu îngrașă și politicieni care se țin de cuvînt. Becul lui Edison poate să mai aștepte pînă mai revăd o dată Harry Potter.