A fi sau a nu fi român

Bunicul meu s-a născut în Craiova și a știut toată viața că e român. A murit cînd aveam doar 12 ani și nu mi-l amintesc vorbindu-mi vreodată despre românism sau despre faptul că România și Basarabia au fost cîndva un stat. Motiv din care mi-e greu să îmi explic de unde am în mine atîta românism și de ce tresar de fiecare dată cînd aud Ciuleandra. Poate că a fost cartea de limba româna de la școală, de care mă îndrăgosteam în fiecare început de an școlar și pe care o rugam cu lacrimi în ochi pe mama să mi-o cumpere, neputînd să mă despart de ea și pretextînd că o va folosi și sora mea mai mică. Poate sînt de vină profesoarele mele de istorie, care știau să-ți povestească cum a luptat Traian cu Decebal atît de frumos, încît în clasă se lăsa o liniște absolută, iar fetelor mai sensibile li se umezeau ochii pe la colțuri. Dar, am impresia, că atunci cînd am descoperit toate astea știam deja cine sînt și de unde vin. De aici și decizia simplă de a veni în România. Aici am descoperit că situația nu e atît de roz, că mama și tata nu sînt unicii factori de decizie și că în situația mea mai sînt mulți.

În Iași sînt peste o mie de studenți și elevi basarabeni, imaginea cărora este de foarte multe ori văzută prin prisma prejudecăților sau a unui articol despre 2 moldoveni care au bătut 5 gardieni într-un club de noapte, apărut în unul din tabloidele locale. Desigur, după 200 de ani de ocupație rusească este imposibil ca noi să fi rămas aceiași, să ne cheme pe toți Andreaa, Bianca sau Ștefan și să adoptăm accentul bucureștenesc fără prea mare osteneală. Există și cei de acasă, o bună parte dintre care nu are copii la studii în România și nu știe cum e să afli de la televizor ce mai face fiul sau fiica ta. Această parte, contaminată iremediabil cu românofobie, avîndu-l ca șef de trib pe fostul președinte Voronin nu face decît să se supună orbită unei frici înrădăcinate din copilărie. E ca în bancul cu femeia de la țară născută în perioada interbelică care se plîngea că nu-i iubește pe români pentru că la școală o băteau cu nuiaua peste degete. Întrebată despre ce-a fost cu ceilalți frați ai săi, femeia răspunde ridicînd inocent din umeri: „nu știu, că ei au fost duși în Siberia”. Cei cărora încă le este dor de salamul de două ruble fac legea în Republica Moldova și orice s-ar întîmpla, vorba celor de la Mondenii: „România e de vină”. Din cei 101 de parlamentari, mai mult de jumătate au diplome de școli agricole sau industriale, iar toată acțiunile lor se bazează pe un populism ieftin și un puternic instinct de „apărare a Moldovei străbune de ocupanții români”. Dincoace de Prut, taberele nu sînt mai unite: există cei cărora le pasă, cei care sînt indiferenți și cei care arată cu degetul spre noi cînd vine vorba de acuzațiile comuniștilor. Iar noi, studenții, a căror simplă decizie de a-și continua studiile aici este o dovadă de românism, băgăm capul între umeri și tacem chitic la veșnica acuzație „voi i-ați ales”; mai ales că atunci cînd au fost aleși o mare parte dintre noi avea 12 ani, dar și atunci ne foloseam tehnica de convingere pentru a-i determina pe cei cu buletin să voteze cu Frontul Popular. Întrei cei de aici și cei de acasă, care se învinuesc reciproc sîntem noi, studenții, care încercăm să îngustăm Prutul.