Revoluția orfanilor

Luni dimineața, după un drum obositor la București și înapoi am simțit că ceva nu e bine, ceva nu e în regulă. Dintre toți cei cu care vorbisem de la Iași sau de acasă, nimeni nu a votat cu comuniștii. Nici măcar rudele mele mai înaintate în vîrstă. Și pe ecranul laptopului meu scrie negru pe alb că au acumulat 50% din voturi. Îmi venea să-i dau un pumn, ca unui televizor vechi, poate se repară greșeala. Dar în acel moment au început să mă asalteze mesajele pe messenger și sunetelepe telefonul mobil. Toți erau la fel de stupefiați și nimeni nu înțelegea de ce s-a întîmplat așa. După primele 10 minute de uimirea a început să se transforme în indignare și mai apoi în furie. Toți știau că trebuie să acționăm. Am aflat că și la Chișinău au ieșit oameni în Piață.

Seara, înrăiți, am dat foc cu satisfacție pozelor lui Voronin. Însă gestul nu ne-a liniștit, focul ne ațîța și mai rău. Protestul neautorizat din fața universității a durat doar o oră, dar a reușit să adune spontan aproape 400 de studenți. Ieșeam de prin cămine și simțeam că sîntem mulți: fețe pe care le cunoști sau pe care nu le-ai văzut niciodată; toți cei pentru care a fi român înseamnă mult mai mult decît o inscripție în pașaport se adunau pentru a-și exprima nemulțumirea.

am pornit naivi în credința noastră că vom ajunge acasă

Marți dimineața, în mod aproape miraculos, într-o oră am făcut rost de un autocar și de 60 de oameni indignați și gata să ajungă la Chișinău, lîngă cele 30 de mii de protestatari. Am pornit aproape veseli, naivi în credința noastră că vom ajunge acasă. Uitasem de prima experință de pe 22 martie cînd nu ni s-a permis să ajungem la Chișinău. Știam cumva că nu vom trece, că vom fi opriți în vamă, dar măcar simțeam că facem și noi ceva, că nu stăm cu mîinile în sîn. La Sculeni, ni s-au luat pașapoartele și după ce domnul a primit o informație ultrasecretă la ureche, actele ne-au fost întoarse înapoi. Ni s-a explicat că sistemul informatic e defect și că nu vom putea trece, că am putea să încercăm pe la Leușeni. De data asta am avut curaj și am coborît cu toții din autocar, hotărîți că vom aștepta pînă se repară calculatoarele. Cînd au văzut că nu plecăm, l-au amenințat pe șofer și acesta a încerat să întoarcă autocarul. Vreo cinci băieți mai puternici s-au apucat de mîini și au creat un lanț uman în fața lui. Sărmanul șofer speriat de amenințările grănicerilor, dar și de furia noastră nu a mai plecat.

În fața noastră, 10 grăniceri care nu ne permiteau să intrăm pe teritpriul vămii. Mașini cu oameni care se opreau și care ne susțineau: scandau împreună cu noi, claxonau sau chiar ni se alăturau. Unii dintre ei au propus protestatarilor să meargă cu ei, cu mașinile – fără succes.

Circul a durat pînă la ora 7 seara. Nu mai aveam forță, ne era foame și sete. Dar am decis să revenim a doua zi. Miercuri am aflat că vama spre care ne pornim e închisă ca și toate punctele de trecere între România și Republica Moldova. După o oră de protest în vama românească, șeful Punctului de Control și Trecere românesc ne-a anunțat că vama e deschisă și că așteaptă reprezentanți pentru a negocia accesul nostru în țară. Cei care au plecat s-au întors cu vești uimitoare: dacă pînă acum 10 minute nu aveam voie să trecem, grănicerii ne pun la dispoziție transportul lor acum, microbuze cu care vom merge separat pe la casele noastre, în nordul sau sudul țării, numai nu la Chișinău. Bunăvoința lor părea mai mult decît suspectă și am decis să ne întoarcem la Iași.

proteste de luni pînă vineri

De luni pînă vineri am organizat proteste pașnice, în care încercam să nu scandăm lozinci proromâne, ca să nu dăm autorităților de la Chișinău motive pentru a acuza România de implicare în treburile interne ale Moldovei. Situația devenea din ce în ce mai tensionată: la Chișinău protestele au fost înăbușite, Voronin își amenință cetățenii cu moartea. Seara m-a sunat o prietenă plîngînd și mi-a povestit că stă încuiată în casă și că îi este frică: în căminul universității la care înavță au fost niște polițiști cu fotografia ei și a altor colegi și au căutat-o. Pozele care apar pe Internet cu cei cîțiva scăpați din mîinile polițiștilor sînt șocante, iar de restul – aproape 200 nu se aude nimic. Umblă părinții bocindu-și copii pe sub pereții Procuraturii Generale. O mătușă m-a sunat indignată, pentru că mă văzuse la știri: „iaca, o zis la televizor că din cauza acelora de’alde voi, au zis că n-o să mai primim salarii și pensii două luni, ca să repare Președinția!”. Nu știam ce să-i spun și cum să-i explic pe telefon că instigatorii tot ai comuniștilor erau. Nu e ușor să convingi un om că se lasă manipulat în cel mai pervers mod și că e prostit prin intermediul unicului canal pe care îl urmărește la televizor.

La Iași, toți sînt confuzi: vine Paștele, cum mergem acasa? Cîțiva dintre cei care au protestat pe 7 aprilie au încercat să ajungă acasă, dar cei din vamă și-au făcut frumușel o copie de pe foaia de percurs a șoferului și chiar dacă te lasă să treci, mai departe de Ungheni nu ajungi cu coastele întregi.

Cu fețele triste și obosite, mai stăm la o discuție pe messenger cu cei de acasă, studenți ca și noi. Trădați de partidele liberale, conștienți că am fost înșelați și că acum nu mai putem face nimic, ba chiar că sîntem în pericol, nu putem decît să ne resemnăm. Pentru ceva timp. În adîncul sufletelor noastre încă se mai aude urletul celor 30 de mii de tineri din piață. Cu părinții plecați prin Italia și Moscova, am încercat să ne facem soarta cu mîinile noastre. Iar părinții care erau acasă au fost prea lași că să fie alături de noi. Opoziția s-a ascuns, nu știa ce să facă cu noi atît de mulți și atît de porniți. Am rămas singuri cu indignarea noastră. Sîntem o generație de orfani. Orfani de părinți, de limbă și de istorie. Mă întreb acum, dacă aș fi ajuns în Piața Marii Adunări Naționale și mi s-ar fi întîmplat ceva, oam re mama mea ar fi venit să mă apere, să mă ia acasă?